Această poveste începe pe ritmuri orientale, înconjurați de nisip și de un vânt cald ce adie ușor. Suntem pe băncuțele improvizate ale unui 4×4 condus de un beduin și sub realitatea care se desfășoară cu mare viteză în fața ochilor mei mă paște întrebarea: e vis, e realitate sau e scenariul unui film la care eu sunt regizor?!
Am auzit multe povești și am văzut și mai multe filme, însă această zi de vară pare că nu se compară cu nimic din cele imaginate până atunci.
Totul a început liniștit, planul era demult făcut, ne-am pornit la drum din Amman și după 2h de condus am ajuns la marginea deșertului. Acolo am parcat mașina, ni s-au controlat documentele și apoi am vorbit cu un localnic care avea să ne poarte pe drumul către campingul nostru. Entuziasmați urcam la „bordul” unei mașini care la prima vedere nu era în cea mai bună stare de funcționare, dar asta oricum nu mai conta pentru că în scurt timp aveam să fim în mijlocul pustietății pe picioarele noastre. Și am pornit.
Am trecut printre căsuțele mici ale localnicilor, muzica orientală se auzea de la magazinele stradale și goneam în mare viteză spre corturile noastre, când deodată sub ochii mei lăsăm în spate casele și aleile asfaltate care devin din ce în ce mai mici, iar roțile mașinii pătrund pe tărâmul beduinilor. O mare de liniște între cer și pământ. O mare de nisip se desfășoară în fața ochilor mei, totul este galben și apoi roșiatic, urcăm pe dunele de nisip și mâna mea strânge tot mai tare bara mașinii…este ceva uluitor. Adrenalina și spiritul de aventură ni s-au alăturat, iar împreună ne afundăm în inima deșertului.
După un drum parcurs ca într-un Roller-Coaster nava noastră spațială încetinește și ne oprim în fața unui loc cu sfere albe și mari, iar pentru un moment mi-am zis ca „aici este ceva extraterestru”, ma așteptam ca dintr-o capsulă să iasă Matt Damon și să ne arate plantația lui cu cartofi de pe Marte. :)) Însă iluzia deșertului s-a spulberat rapid când în fața unui cort mai mulți turiști și-au lăsat bagajele și au intrat pentru check-in. Acum știam sigur că sunt pe Pământ, doar că am ajuns chiar intr-un loc în care s-au filmat multe filme, printre care și scena descrisă mai sus din Marțianul. Film pe care îl recomand cu drag.
Ne-am tras sufletul la un ceai, ne-a fost prezentat planul zilei și apoi ne-am luat corturile în primire. Pentru a ajunge la cortul nostru am pășit pe o aleea pietruită, cu lămpi colorate pe margine. Însă nici aici realitatea nu a fost conformă imaginației mele, pentru că tradiționalele corturi în care intri ușor cocoșat cu saltele la nivelul podelei au trecut la next-level. Corturile sunt cu uși de termopan, paturi din lemn masiv sculptate în modele orientale, fotolii din catifea și baie cu cabină de duș…aaaa și era să uit elementul cel mai important, cu AER CONDIȚIONAT! La cele 45 de grade acest element face o diferență esențială.
Dupa ce ne-am instalat confortabil la răcoare am pornit iar la drum. Echipați corespunzător ghidul nostru ne-a ajutat să ne punem eșarfa Shemagh Keffiyeh pe cap în primul rând ca protecție împotriva razelor solare și în al doilea rând pentru că orice turist care se respecta vrea să de-a bine în poze, și cum altfel dacă nu purtând ceva tradițional?! Zis și făcut. Am continuat aventura noastră în deșert pierzândune printre dunele de nisip și descoperind noi orizonturi. Am lăsat în urma noastră mica zonă de civilizație în care ne-am cazat și după un timp am ajuns într-un loc care semăna foarte tare cu un muzeu al pietrelor. Pe o stâncă imensă unde persoanjul Lawrance al Arabiei, a avut casă erau turnulețe din pietre, toate puse cu grijă și atenție unele peste altele. Escaladând stâncile am putut admira de sus peisajul și ne-am plimbat prin labirintul de pietre, iar soarele se strecura ușor printre crăpături.
Ne-am continuat apoi drumul și după un timp am ajuns lângă un pod creat de natură. Înarmați cu tot curajul ce-l aveam l-am traversat și ne-am lăsat privirea furată de frumusețea ce se întindea de jur-împrejurul nostru…în același timp am încercat să nu o coborâm prea tare, nu de alta dar era o înălțime destul de amețitoare…
Mica noastră excursie prin deșert se apropia de final… pe drumul de întoarcere ne-am oprit să ne tragem sufletul, dar sub fața ochilor noștrii adevăratul spectacol de culoare și lumini tocmai acum începea. Cât ai clipi mașini de pretudindeni au început să-și ocupe un loc, iar astrul ceresc era vedeta principală. O portocală imensă unea cerul și pământul într-o mare de lumină și căldură. Iar ca această scenă de film să fie completă si-au făcut apariția la orizont și cămilele, care agale au trecut prin fața soarelui și au creat o imagine greu de descris în cuvinte.
Soarele a coborât ușor, așa cum un rege își face ieșirea din scenă pentru a lăsa luna să păzească în locul său.
Ne-am continuat drumul în același ritm ametitor, însă de data asta luna ne era însoțitor. Mașina mergea cu viteză, iar noi eram între soarele ce apunea și luna ce falnic lumina pustiul…
Odată ajunși la campingul nostru am luat cina, cu preparate specifice. În timpul excursiei noastre a fost pregătită carnea de miel printr-o metodă tradițională beduinilor numită Zarb, care este un gratar pe mai multe nivele ce se bagă la foc în pământ timp de 3 ore. Aș fi vrut să iau parte și la prepararea mâncării, pentru că turiștii pot participa, însă nu am putut să mă împart în două locuri așa că am ales excursia…dar data viitoare nu mai ratez :))
Cina a luat sfârșit și ne-am îndreptat către zona în care se bea ceai și se fumeaza narghilea. Până la locul cu pricina o mică alee luminată ușor ne-a purtat pașii, iar muzica orientală a început să se audă încet și ca prin magie am ajuns într-o scenetă desprinsă din nopțile Sheherezadei. În aceast cadru fermecat erau amenajate mai multe canapele unite între ele, iar în mijlocul lor un foc mare unde două ibrice erau puse direct pe jar. De jur împrejur era beznă. Ne-am așezat confortabil și când am ridicat privirea ochii mei au văzut ce nu mai văzuseră până atunci…adevărata comoară a deșertului. Cerul cu stele sclipitoare ca niște diamante pe un fundal de un albastru safir, iar între ele trona luna plină ce mângâia Pămâtul cu razele ei puternice… timpul s-a scurs rapid ca nisipul într-o clepsidră…
Și căi de mii de ani treceau
Luceafărul de Mihai Eminescu
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele.
Și așa, sub clar de lună a trecut prima noapte în deșert, fără să ne gândim la ce va fi mâine…pentru că în deșert nu vorbim despre „mâine”, trebuie să vorbim despre astăzi, dar noi nu o facem pentru că suntem obișnuiți ca ieri să fi vorbit despre azi. A fost o lecție pe care am păstrat-o cu mine și după ce pașii mei nu au mai atins nisipul.
Ziua începe și după ce m-am trezit am ieșit curioasă afară din cort pentru a vedea dimineața. Câteva raze de soare se întrezăreau printre stânci și totul era acoperit de tihnă, de plenitudine. Ne-am echipat, am strâns bagajele și am luat micul dejun.
La ieșirea din camping ne-a întâmpinat un grup de cămile, părea că sunt acolo să ne spună „Bună dimineața!”. Le-am admirat, am facut câteva poze și ne-am continuat drumul prin deșert cu mașina condusă de beduinul care ne-a adus. În scurt timp oprim pentru a schimba mijloacele de transport, acum cămilele erau cele care ne luau în primire.
Așa am continuat plimbarea noastre, doar noi doi, cămilele și beduinul care mergea înainte. Cât vedeam cu ochii era nisip, înaintăm agale și în aer plutea liniștea… iar atunci mi-am amintit de acest citat…
Ca să-l întâlnim pe Dumnezeu, e destul să privim în jurul nostru.
Alchimistul de Paulo Coelho
După un răstimp am ajuns la granița dintre realitatea noastră și ce a beduinilor. Spun asta pentru că sunt lumi cu totul diferite, ei au regulile lor, viața lor, iar așa cum mi-a spus un prieten: „nu trebuie să te încrezi niciodată într-un beduin, pentru că ei au limba foarte alunecoasă” ceea ce înseamnă că niciodată nu se țin de cuvânt. Cu această zicală și cu amintirea unei nopți pur orientale am pășit din nou în civilizație și ne-am continuat viața de acolo de unde o lăsasem…
dar parcă ceva din acel loc a rămas săpat adând în sufletul meu și vreau să cred că și nisipul încă mai poartă urmele pașilor mei…
Foarte frumos povestit , prin ochii tai și prin descrierea in detaliu, parca am fost și eu acolo. Felicitari. Ma bucur ca ai blog,așa te putem descoperi mai bine, și odata cu tine descoperim și lumea ce ne încojoară . Întreg universul
Pupici.
Buna Bianca,
Iti multumesc mult si te invit sa citesti si celelalte articole existente pe blog.
Iti doresc sarbatori fericite si multa sanatate!
Ce frumos, nici nu pot să mai zic ceva. Pare ireal, sunt imagini incredibile, de o frumusețe curată, fără zorzoane și panglici, unde natura pare că i-a zis omului :,,lasă-mă așa cum sunt, fă-ți o cămăruță unde să pui capul să te odihnești, câteva poteci pe unde să te plimbi să-mi descoperi minunățiile, dar în rest să nu te bagi și-ți promit că o să ne fie bine amândurora !”. Nu știu ce zei îți îndrumă pașii pe acolo, dar cu siguranță le-ai căzut cu tronc…
Buna Anca,
Da, sunt locuri de o frumusete incredibila. Natura ne invata multe lucruri, daca o respectam.
Sarbatori cu bine, te pup!